 |
|
Mă gândesc în urmă cu şapte ani şi mă tulbur la gândul că atunci ne-a parăsit Profesorul Traian I. Creţu, unul dintre cei mai cu har dascăli de fizică pe care i-a avut învăţământul nostru tehnic superior.
După ce a scris atâtea cărţi de fizică, de teorie şi probleme, după care au învăţat generaţii la rând de elevi şi studenţi - şi câte vor mai învăţa, de acum încolo! - Tralan I. Creţu ne-a lăsat cu un imens respect faţă de truda sa roditoare şi generoasă.
Acum, absenţa lui sporeşte cu o amintire în plus singurătatea celor care i-au fost apropiaţi.
Pare aproape neverosimil, dar cât de vie şi cât de prezentă este o absenţă!. .. Cine şi-ar fi putut imagina aşa ceva? ... Prezenţa cuiva, într-un anumit sens, pare mai suportabilă, pentru că o poţi înlocui, o poţi ignora, o poţi alege sau o poţi evita, pe când o absenţă este ceva total, de neînlocuit, aproape sufocant, pentru că este ceva definitiv şi iremediabil. Traian I Creţu, Profesorul, a rămas, iată, o simplă imagine de aer vibrând în spaţiul dintre pleoape, o imagine de o lactescenţă marmoreeană, zidită firav în fildeşul lacrimii. Pentru toţi cei care l-au iubit, el a fost şi a devenit o nostalgică absenţă a unei fiinţe cu neputinţă de uitat.
Traian Creţu şi-a petrecut aventura destinului său odysseic în propriul său Patmos, în propriul său ostrov - camera unde scria şi citea mereu, unde îşi pregătea cursurile cu râvnă (şi le rescria în fiecare an!), sau tărâmul luminos al copilăriei, satul Traniş, în care revenea în fiecare vară şi unde şi-a ales locul său de odihnă veşnică, dând conţinut dimensiunii sale interioare.
Îmi amintesc de clipa din urmă, când pământul mieriu din Traniş îi primea trupul neînsufleţit, lumina moale căzută pe chipul său şi aerul de toamnă, despărţind parcă cele două lumi: una a celor văzute, iar cealaltă - o răsfrângere în imagini a celor nevăzute... Şi ceaţa fierbinte prin care lunecau lacrimile mele, fiinţe lichide ale proximităţii noastre, cu acel sentiment de tristeţe, de turist prin muzeul vieţii. Am simţit, deodată, un ceva delicios şi tandru care mi-a cuprins umerii şi m-a înălţat. Simţeam că zbor, că urc, că trec prin mine şi-apoi prin în-afara mea, zburam, stând pe loc, înspre toate direcţiile. Un pelican de ceaţă mă trăgea de umeri, cu aripile-i desfăcute, ca un înger.
Şi oriunde priveam, eu îl vedeam privindu-mă!...
Era în mine şi-n afara mea, în ceaţa limpede, care mă cuprindea. Simţeam doar calm şi îndurare, simţeam o stare de miere interioară, de dulce tare şi nepieritor, trăiam uimit eternitatea clipei de atunci...
Pentru mulţi dintre cei care îl conduceam pe ultimul drum, Profesorul a fost o călăuză necesară, îndrumându-ne paşii, un soi de înger păzitor în rătăcirile noastre profesionale, un dulce pelican de ceaţă căruia numai setea de lumină îi subţia nevăzut conturul.
Ca ei, şi umerii mei, sângerând, mai caută şi acum aripi albe de împrumut...
Dr. fiz. Roman CHIRILĂ
Discipol
|
|
